Faptele bune

Acele fapte bune făcute în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, sunt rodul și dovada credinței vii și adevărate¹.

Prin faptele bune, creștinii își exprimă mulțumirea, își întăresc siguranța mântuirii², se zidesc între ei, împodobesc mărturia Evangheliei, închid gura adversarilor și îl slăvesc pe Dumnezeu³.

Credincioșii sunt lucrarea lui Dumnezeu, fiind creați pentru a face fapte bune⁴ și a aduce roade sfinte în vederea vieții veșnice⁵.

Capacitatea de a face fapte bune nu vine din ei înșiși, ci vine în întregime prin Duhul lui Christos¹. Pentru a fi capabili să facă bune, pe lângă harurile pe care le-au primit deja, credincioșii au nevoie de o reală influență a Duhului Sfânt care să lucreze în ei pentru a-i face să dorească și să împlinească buna Sa voie².

Totuși, credincioșii nu trebuie să devină superficiali, crezând că oricum nu pot să facă nimic dacă nu experimentează un impuls special al Duhului. În schimb, ei ar trebui să fie sârguincioși în a trezi și folosi harul lui Dumnezeu care este în ei³.

Cei care ating cele mai înalte culmi de ascultare în această viață sunt încă departe de a merita vreo răsplată căci rămân încă multe lucruri pe care Dumnezeul le cere de la ei și pe care nu le-au făcut, iar aceasta pentru că eșuează chiar și în cele mai mărunte aspecte¹.

Nici chiar prin faptele noastre cele mai bune, noi nu putem să obținem iertarea păcatelor sau viața veșnică, întrucât aceste fapte ne plasează la o distanță infinită de Dumnezeu și de slava veșniciei. Faptele bune nu pot să reprezinte nici plata datoriei păcatelor noastre și nici nu aduc vreun bine lui Dumnezeu¹.

Când facem tot ce putem, nu facem decât să ne facem datoria de robi netrebnici. Totodată, dacă există vreo faptă a noastră despre care se poate spune că este bună, acest lucru se întâmplă numai datorită faptului că își are sursa în lucrarea Duhului Sfânt², căci orice am face prin noi înșine ar fi spurcat și amestecat cu atâta slăbiciune și imperfecțiune încât nu ar rezista suveranității pedepsei lui Dumnezeu³.

În ciuda tuturor acestor lucruri, credincioșii sunt acceptați prin Christos, și împreună cu ei sunt acceptate și faptele lor¹. Această acceptare nu înseamnă că faptele noastre bune sunt ireproșabile înaintea lui Dumnezeu, ci, privindu-i pe credincioși prin intermediul Fiului Său, Dumnezeu îi acceptă și îi răsplătește în ceea ce fac cu sinceritate, chiar dacă acele fapte sunt însoțite de multă imperfecțiune și slăbiciune².

În ceea ce privește faptele celor neregenerați, chiar dacă ar fi vorba de unele fapte poruncite de Dumnezeu pentru a fi benefice pentru ei înșiși sau pentru alții¹, cu toate acestea, ele nu vin dintr-o inimă purificată prin credință și nu sunt făcute potrivit Cuvântului lui Dumnezeu² și nici nu rezultă dintr-o motivație corectă – scopul lor nefiind acela de a-I da slavă lui Dumnezeu³. Prin urmare, aceste fapte rămân păcătoase, nu sunt după voia lui Dumnezeu și nici nu pot să-l facă pe cel care le face să fie primit de El.⁴. Totuși, neglijarea acestora fapte este un act chiar mai păcătos și neplăcut înaintea lui Dumnezeu⁵.