Pocăința întru viață și mântuire
Unii dintre aleși sunt convertiți la vârste înaintate, după ce au trăit o vreme în starea naturală de păcat și au slujit dorințelor și plăcerilor rele. Apoi, Dumnezeu le dă pocăința și viața, chemându-i eficace la El1.
Nu există niciun om care să facă binele și să nu păcătuiască1. Chiar și cei mai buni pot cădea în păcate și greșeli mari, datorită înșelăciunii, stricăciunii și a puterii ispitei din ei. Din acest motiv și datorită milei Sale, Dumnezeu le-a dăruit credincioșilor legământul harului, pentru ca atunci când păcătuiesc și cad, să fie reînnoiți prin pocăință întru mântuire2.
Pocăința mântuitoare este un har al Evangheliei1 prin care cei ce sunt cercetați de Duhul Sfânt cu privire la multele păcate din viețile lor, prin credința în Christos, se smeresc, manifestă adâncă întristare, ură față de păcate și lepădare de sine2. Ei își cer iertare și solicită puterea harului, pentru a fi capabili să onoreze poruncile Duhului și să trăiască înaintea lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui3.
Pocăința trebuie să continue pe tot parcursul vieții, datorită cărnii noastre și a păcatelor ei. Astfel, este de datoria fiecărui credincios să se pocăiască de fiecare păcat cunoscut, în mod concret1.
În legământul harului, Dumnezeu a făcut ca cei mântuiți să fie păstrați în mântuirea lor prin Domnul Isus Christos.
Astfel, deși nu există vreun păcat care să nu merite pedeapsa1, totuși, nu există vreun păcat atât de mare încât să nu poată fi iertat celor ce se pocăiesc2. Din acest motiv, predicarea cu regularitate a pocăinței în adunările publice este necesară.