Liberul arbitru
Dumnezeu a înzestrat voința umană cu libertate naturală și putere să acționeze în funcție de alegeri, astfel încât ea să nu fie nici forțată și nici obligată în mod inerent de natură în a face binele sau răul1.
În starea de inocență, omul avea libertatea și puterea de a dori să facă ceea ce este bine și plăcut lui Dumnezeu1. Cu toate acestea, această stare era instabilă, astfel că omenirea putea să cadă din ea2.
Căzând în starea de păcat, omenirea și-a pierdut complet orice capacitate de a alege binele spiritual care însoțește mântuirea1.
Astfel, în starea lor naturală, oamenii se opun în mod absolut binelui spiritual și sunt morți în păcat2, astfel încât nu se pot nici converti prin propriile puteri și nici nu se pot pregăti pentru convertire3.
Când Dumnezeu îi convertește pe păcătoși și îi aduce în starea de har, El îi eliberează de robia lor naturală față de păcat1 și, numai prin harul Său, le dă posibilitatea să dorească și să poată să facă în mod liber ceea ce este bine din punct de vedere spiritual2. Cu toate acestea, din cauza corupției rămase, ei nu vor dori în mod perfect și nici exclusiv ceea ce este bine, ci vor dori și ceea ce este rău3.
Numai în starea de glorie voința va fi făcută perfectă și va alege în mod liber numai binele1.