Închinarea creștină și ziua Domnului
Revelația generală demonstrează că există un Dumnezeu care este suveran și stăpânește asupra tuturor lucrurilor. El este drept, bun și face bine tuturor.
Prin urmare, ar trebui să manifestăm frică față de El, ar trebui să-L iubim, lăudăm, dorim și ar trebui să ne încredem în El, slujindu-L cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea noastră1.
Singura modalitate prin care închinarea noastră poate fi primită de El este modalitatea pe care tocmai El a lăsat-o2. Astfel, nu putem să ne închinăm Lui folosindu-ne de creații ale imaginației noastre și nici de sugestiile Satanei. De asemenea, nu putem să ne închinăm Lui folosind orice fel de reprezentări vizuale, în orice mod care nu este expres prevăzut de Sfânta Scriptură3.
Închinarea publică trebuie făcută lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și numai Lui1 – nu îngerilor, sfinților sau oricăror alte făpturi2.
Închinarea noastră nu trebuie făcută prin niciun alt mediator/mijlocitor3 în afara Domnului Isus Christos4.
Rugăciunea însoțită de mulțumire este un element natural al închinării și este cerută de Dumnezeu tuturor1 oamenilor. Totuși, pentru a fi acceptată, ea trebuie făcută în numele Fiului2, cu ajutorul Duhului3 și după voia Tatălui4. Ea trebuie făcută cu înțelepciune, cu reverență, smerenie, favoare, credință, dragoste și perseverență. Atunci când este făcută în prezența altor oameni, ea trebuie făcută într-o limbă care să fie înțeleasă de către aceștia5.
Rugăciunea poate fi folosită pentru lucruri legitime și pentru oamenii care sunt în viață acum sau care vor trăi în viitor1.
Ea nu trebuie folosită pentru cei morți2 și nici pentru aceia despre care se știe că au săvârșit păcatul care duce la moarte3.
Structura închinării publice înaintea lui Dumnezeu trebuie să includă citirea Scripturii1, predicarea și ascultarea Cuvântului2, învățătura și mustrarea prin psalmi, imnuri, cântări3, precum și prin administrarea botezului4 și a Cinei Domnului5.
Aceste acte trebuie săvârșite cu ascultare față de El, cu înțelepciune, credință, evlavie și teamă sfântă.
De asemenea, postul6 și actele intenționate de umilință ar trebui făcute într-o manieră sfântă și cu înțelepciune7.
Potrivit Evangheliei, nici rugăciunea și nici un alt element al închinării religioase nu este socotit de Dumnezeu mai acceptat dacă este făcut într-un loc anume sau privind spre un punct cardinal. În schimb, Dumnezeu așteaptă de la noi să-l adorăm pretutindeni și oriunde în duh și în adevăr1, zilnic2, în familiile noastre3 și în mod individual4. Totuși, închinarea trebuie săvârșită și în adunările publice, iar acestea nu trebuie neglijate sau părăsite în mod deliberat, pentru că Dumnezeu Însuși ne cheamă prin Cuvântul Lui să fim parte a unei astfel de adunări5.
Prin Legea naturală, Dumnezeu a stabilit ca o anumită porțiune de timp să fie pusă deoparte pentru închinare. Prin Cuvântul Său și printr-o poruncă morală și perpetuă, El a hotărât o zi din șapte pentru a fi ținută drept Sabat sfânt pentru El1. De la începutul lumii și până la învierea lui Christos, ziua pe care a stabilit-o Dumnezeu era ultima zi a săptămânii. După învierea lui Christos, ea a fost schimbată în prima zi a săptămânii, care este numită Ziua Domnului2. Această zi trebuie să fie păstrată până la sfârșitul lumii ca Sabat creștin de vreme ce ținerea ultimei zi a săptămânii a fost abrogată.
Sabatul este corect ținut atunci când oamenii își pregătesc inimile lor în mod corespunzător, își aranjează în avans treburile de zi cu zi și adoptă o odihnă sfântă față de toate lucrările, cuvintele și gândurile, abținându-se de la angajarea în orice activitate seculară1. Totodată, oamenii au datoria de a participa în acte publice sau private de închinare2.