Legământul lui Dumnezeu
Deși ființele raționale sunt obligate și responsabile să se supună lui Dumnezeu ca Făcător al lor, distanța dintre Dumnezeu și creaturi este atât de mare încât ele nu ar fi putut obține niciodată viața veșnică. Acest lucru s-a întâmplat numai datorită favorii voluntare pe care Dumnezeu le-a făcut-o. I s-a părut bine lui Dumnezeu să exprime această favoare în cadrul unui legământ1.
Pentru că urmare a căderii omenirea a ajuns sub blestemul legii, i-a părut potrivit lui Dumnezeu să instituie un legământ al harului1. În acest legământ, El oferă păcătoșilor, fără plată, viață și mântuire prin Isus Christos. De la ei, Dumnezeu cere credință în El pentru ca să fie mântuiți2, promițându-le Duhul Său Sfânt tuturor acelora care sunt rânduiți la viața veșnică, pentru a-i face să fie dispuși dar și capabili să se încreadă în El3.
Acest legământ ne este descoperit nouă prin Evanghelie. El i-a fost descoperit în primul rând lui Adam, în făgăduința mântuirii prin sămânța femeii1. Apoi, a fost revelat pas cu pas până când revelația sa deplină s-a realizat în Noul Testament2. Acest legământ se bazează pe legământul etern între Tatăl și Fiul cu privire la răscumpărarea aleșilor3.
Numai prin harul acestui legământ cei mântuiți dintre descendenții lui Adam cel căzut, au obținut viața și nemurirea. Omenirea este acum total incapabilă să fie primită de Dumnezeu în aceleași condiții în care Adam a fost acceptat când se afla în starea sa de inocență4.